Ultramuros este un adverb. Este o stare de spirit care se vrea, totodată, o stare de fapt. Este o postură deopotrivă intelectuală și socială. Este o manieră de a aborda viața, cu morala și cu delimitările ei greoaie și inutile. „Dincolo de bine și de rău” proclamase Nietzsche. O formulă foarte bună, dar cred că am găsit, în ceea ce mă privește, una mai reușită. Ultra-muros. Dincolo de ziduri, dincolo de îngrădiri, dincolo de metereze. Nu împotriva delimitărilor, nu pentru abolirea dihotomiilor, ci pentru survolarea lor, pentru detașare și pentru libertatea de a le depăși după bunul meu plac.

Micul oraș medieval era o cetate, uneori inexpugnabilă, alteori rezonabilă. Existau cei înstăriți, care locuiau în interiorul zidurilor, intramuros, și cei care veneau să caute refugiu acolo doar în caz de pericol iminent, și a căror locuință era extramuros. Ceea ce ar fi trebuit să fie o diferență minoră între locuitori care aveau nevoie unii de alții în timpul invaziilor și al asediilor prelungite, a împrumutat adesea o distincție de statut, populația intramuros desconsiderând, în timp de pace, importanța concetățenilor ale căror bunuri erau mai expuse atacurilor. Ei aplicau, într-un mod total neadaptat, „dreptul de cetate” al grecilor antici și, implicit, excluderile care decurgeau din acesta.

În era modernă, deși zidurile de cărămidă au căzut, persistă încă acea aroganță a oamenilor care se cred intramuros doar pentru a-i putea disprețui pe indivizii care și-ar dori să devină astfel. Personal, m-am simțit inconfortabil în ambele posturi, atât în cea de cel care exclude, cât și în cea de exclus. Parcursul meu existențial, conjuncturile improprii atașamentelor, înregimentărilor de orice fel, m-au condus în mod natural spre a găsi și, ulterior, spre a consolida această atitudine de franc-tireur fără loialități impuse sau prejudecăți…